Sindromul Marfan – este o boală genetică rară a ţesutului conjunctiv, ce face parte din grupul fibrilinopatiilor, afecţiuni caracterizate printr-un număr de semne clinice comune, care însă se asociază în mod diferit de la o boală la alta. Este cauzat de o mutaţie în gena care determină producţia de fibrilină 1, FBN1. Fibrilina este esenţială în formarea fibrelor elastice ale ţesutului conjunctiv. Gena FBN1 este situată pe cromozomul 15 şi se transmite după modelul autozomal dominant. Mutaţii ale FBN1 determină secreţie excesivă de factor de creştere transformator beta (TGF-β). Creşterea TGF-β cauzează probleme în ţesuturile conjunctive din tot corpul, ceea ce determină apariţia caracteristicilor clinice asociate sindromului Marfan.
Boala afectează aproximativ 1 din 5.000 de indivizi, bărbaţi şi femei, indiferent de rasă sau grup etnic. Aproximativ trei sferturi din persoanele cu sindromul Marfan l-au moştenit de la unul din părinţi. În cazul mutaţiilor spontane, se naşte un copil cu sindrom Marfan fără a mai exista boala în familie. Există 50% risc ca o persoană cu sindrom Marfan să transmită mutaţia specifică descendenţilor săi.
Semne clinice
Deoarece ţesutul conjunctiv se găseşte în tot corpul, sindromul Marfan are o afectare multisistemică. Cele mai frecvent afectate sunt inima, vasele sanguine, oasele, articulaţiile şi ochii. Afectarea ţestului pulmonar poate conduce la pneumotorax. Afectarea aortei poate determina apariţia dilataţiei aortice sau formarea anevrismului. Pacienţii pot prezenta cataractă şi subluxaţie de cristalin.
Manifestările clinice ale sindromului Marfan sunt variabile, atât între membrii aceleiaşi familii (care prezintă aceeaşi alelă mutantă), cât şi între indivizi din familii diferite (şi care pot prezenta alele mutante diferite), fenomen numit expresivitate variabilă. Criteriile de diagnostic au fost definite iniţial la Berlin în 1988 şi reactualizate în 1996, la Gand.
Prezenţa simultană a membrelor lungi, a subluxaţiei de cristalin şi a dilatării rădăcinii aortice este, în general, suficientă pentru diagnostic. Există peste 30 de alte caracteristici clinice asociate cu acest sindrom, majoritatea implicând scheletul, pielea şi articulaţiile. Alte semne clinice: pectus excavatum sau pectus carinatum; picior plat; boltă ogivală, dinţi înghesuiţi; flexibilitate articulară excesivă (cu excepţia coatelor); dizabilităţi de învăţare; dizlocare a cristalinului, miopie; scolioză; faţă subţire şi îngustă.
Literatura de specialitate descrie mai multe forme clinice de boală: forma clasică a sindromului Marfan; forme incomplete de sindrom Marfan:
• forma fără semne oculare
• forma cu degete lungi
• forma neonatală şi infantilă, cu debut precoce, mai gravă decât forma clasică, ce poate duce la pierderea mobilităţii articulaţiilor şi la deces precoce prin insuficienţă cardiacă
• ectopia cristalinului
• forme familiale de anevrism de aortă.
Tratament
Nu există tratament specific al bolii. Terapiile simptomatice, adjuvante, au rolul de a îmbunătăţi calitatea vieţii acestor pacienţi şi de a creşte speranţa de viaţă. Cel mai important lucru este monitorizarea stării de sănătate a aortei prin consultaţii de specialitate, ecocardiografii şi alte tehnici de depistare a modificărilor cardiovasculare. Dacă aorta este dilatată, este recomandat tratamentul pentru scăderea tensiunii arteriale. De asemenea, se recomandă evitarea eforturilor fizice intense care pot suprasolicita cordul. Uneori, intervenţiile chirurgicale la nivelul aortei pot fi salvatoare de vieţi. În cazul pacienţilor care prezintă deviaţii patologice ale coloanei vertebrale poate fi necesară intervenţia chirurgicală şi/sau fizioterapia. Problemele oculare trebuie tratate cât mai curând posibil. De asemenea, sunt recomandate tratamentul şi monitorizarea anomaliilor coloanei vertebrale, în special în adolescenţă. Femeile cu sindrom Marfan însărcinate necesită o supraveghere suplimentară din cauza suprasolicitării cardiace din perioada sarcinii. Complicaţiile includ progresia rapidă a dilatării aortice, disecţie şi ruptură aortică în timpul sarcinii, naşterii sau în perioada postpartum.
Monitorizarea şi tratamentul pacienţilor presupune colaborarea eficientă a unei echipe multidisciplinare formată din medicul de familie, pediatru, cardiolog, oftalmolog, genetician, chirurg ortoped, psiholog.
